Izvoarele

Comuna Izvoarele, care administrează 97,51 km2, este situată în zona nord-estica a teritoriului GSL Muntii Macinului-Dunarea Veche, într-o zonă de întâlnire a câmpiei înalte cu dealurile Niculiţelului, la o distanţă de 32 de Km de municipiul Tulcea. Comuna se învecinează la est cu Valea Teilor, la sud cu teritoriile comunelor Horia şi Nalbant, la vest cu teritoriile comunelor Horia şi Hamcearca şi la est cu teritoriul comunei Nalbant. Din punct de vedere administrativ, Izvoarele este reşedinţă de comună şi este constituită din satele Izvoarele, Alba şi Iulia.
Numele satului este de origine turcească Alibeichioi – „satul lui Ali-bei”. Prima atestare a satului o găsim în Defterul otoman din 1543; ulterior satul apare şi în defterul din 1584; în cronicile şi documentele din sec. XVII - XIX sub forma Alibekion, Alibechiului, Alibichioi, Ali-bey, Alibeikeui, Alibicu. Satul s-a numit Alibeichioi, până în 1923; Regele Ferdinand, între1923-1947, General Marcos, între 1947-48; Filimon Sârbu, între 1948-1964.
Populaţia este considerată ca fiind grecească. Limba vorbită (considerată un dialect al limbii greceşti) relevă însă, şi prezenţa elementelor lexicale bulgăreşti, aromâneşti. Tradiţia locală îi consideră pe greci fondatori ai satului; refugiaţi din Grecia datorită persecuţiilor la care erau supuşi ca urmare a înfrângerii revoluţiei (1821), mai mulţi greci se refugiază în Basarabia; prin anii ‘30 unii dintre greci întorcându-se, prin Dobrogea, sunt nevoiţi, potrivit tradiţiei, să facă un popas mai îndelungat pe teritoriul satului datorită naşterii unui copil. Grecii iau astfel decizia de a se aşeza pe acel loc.
La începutul sec. XX satul avea 668 locuitori, din care 618 sunt înregistraţi drept „găgăuzi”, deşi se recunoaşte că vorbesc o limbă greacă, dar cu elemente bulgare, aromâneşti, turceşti; acestora li se adăugau 21 români, 4 tătari, 8 ţigani creştini, 7 bulgari, 10 greci. La recensământul din 2002 din cei 1670 de localnici, doar 300 sunt de origine greacă.
Populaţia comunei Izvoarele este de 2049 locuitori. În ceea ce priveşte structura etnică a populaţiei, o pondere importanta o au grecii.
Agricultura este ocupaţia preponderentă, pedominând culturile cerealiere şi viţa-de-vie. Satul este cunoscut în zonă şi pentru meşteşugurile practicate. În trecut în localitate erau numeroşi croitori, fierari, cărămidari, tâmplari, hămurari. Pe măsură ce produsele confecţionate au fost înlocuite cu unele procurate din comerţ, numărul atelierelor meşteşugăreşti s-a redus. Astăzi, în Izvoarele funcţionează încă ateliere care satisfac cerinţele unei comunităţi rurale contemporane.
Obiective de interes local: arhitectura tradiţionala: locuinţe din „ceamur” sau „chirpici”, cu stâlpii prispei - modelaţi prin tăiere şi dăltuire- asemănători capitelurilor. Un element decorativ specific localităţii Izvoarele îl reprezintă profilurile de păsări stilizate, dispuse în partea superioară a ferestrelor şi a uşilor; lăcaşe de cult: biserica satului, construită la 1859; monumente şi situri arheologice: teritoriul satului şi împrejurimile au fost locuite intens în epoca romană şi romano-bizantină; vestigii din această perioadă au fost descoperite în vatra satului, pe dealul Consul (fortificaţie şi aşezare civilă), în punctul „La trei izvoare” şi la 770 m V de sat - aceasta din urmă constituind una din cele mai intinse aşezări rurale din Dobrogea romană (peste 45 ha); în zonă sunt aliniamente de tumuli. Fortificaţia se află pe partea nordică a dealului Consul (333,4 m), deasupra văii pârâului Taiţa. Are o formă triunghiulară, cu „bază” spre N şi urmează configuraţia terenului. A fost construită probabil în sec. IV, înscriindu-se în cea de-a doua linie de fortificare a nordului Dobrogei, între Dunăre şi Marea Neagră. Stratul arheologic este destul de redus ca grosime, dar traseul incintei este vizibil. La baza dealului se află o aşezarea civilă romană; tradiţiile şi obiceiurile locale: populaţia din Izvoarele a practicat permanent o serie de obiceiuri reuşind să-şi păstreze credinţa şi să îmbine ambele serii de sărbători, cele pe stil vechi şi pe stil nou. Sunt conservate obiceiuri arhaice precreştine: „sacrificiul berbecilor de Sf. Gheorghe (Curbanul)” – 23 aprilie, „Drăgumanu” (24 decembrie), „Ziua babei”, „Scăldatul mirilor din ultimul an”, „Îmbrăcatul mireselor din ultimul an” - toate serbate pe 7 ianuarie, „Lăzărelul” (în sâmbăta Floriilor). În momentul practicării obiceiurilor, participanţii se îmbracă şi astăzi în costumul tradiţional.

Beidaud

Carcaliu